miercuri, 10 mai 2017

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire




Timpul meu nu este despre timp. Nu este despre secunde, minute, ore, ani. Este despre momente. Despre experiențe. Despre oameni. Despre trăiri, emoții și viață la absolut! Timpul meu este despre cât de multă viață am adunat în sufletul meu, în inima mea și câte bătăi de inimă au reușit să se audă cântând, dansând, zburând. Timpul meu este despre iubire. Sub toate formele ei. Indiferent cât de dureros sau departe sau adânc sau înalt, eu voi continua să cred, să lupt și să port în mine iubirea. Să o aștept. Să o desenez în cuvinte. Să o alint. Să fac dragoste cu ea sau să stau ca un copil în brațele ei. Atât. Timpul meu iubește cuminte, frumos și pentru totdeauna! Și crede! Timpul meu nu trece. Este un soare. Răsare mereu din sine însuși. Timpul meu este încrustat sub piele și pe piele. În sânge. Viețuim împreună. Și ne trăim. Mai ales asta. Ne trăim!

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire



Toți suntem atinși de iubire la fel. Toți păstrăm iubirile în același lăcaș sfânt...inima. Toate inimile fluturesc și dansează la fel când iubesc. Toți ne simțim invincibili atunci. Tot aerul se așează în piept când suntem emoționați. Toți suferim la fel când suntem dezamăgiți. Toate căderile sunt în genunchii sufletului. Toate tăcerile ne sunt la fel de dureroase. Toți ne închidem în noi la fel când suntem părăsiți. Fiecare își trage pe suflet o mască anume ca o altă durere să nu îl găsească. Toate măștile cad în fața sentimentelor puternice și uite așa, viața o ia de la capăt. Totul în viață e rotund. Oamenii toți sunt rotunzi. Părem unici, dar suntem la fel. Ne diferim unii de alții prin abordare. În rest, lacrimile tot sărate ne sunt, iar zâmbetul tot gust de soare are! Toți suntem iremediabil oameni. Vom suferi, vom fi fericiți, vom plânge, vom fi triști, dar vom trăi și vom duce în noi povești uimitoare! Trăiți oameni, trăiți, că toți vom muri într-o zi, dar depinde ce daruri vom duce în noi ! "

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire

Era atât de frumos în lumina caldă a lunii și a nisipului. Înalt, cu pielea maronie și sclipitoare, cu păr cârlionțat, cu buze roșii și pline, cu trup parcă sculptat în alte timpuri. Avea în sângele lui ceva nobil. Ea nu știa. Va afla. Într-un mod foarte bizar. Mult mai târziu. Putea însă bănuia din mișcările lui elegante. Din vorba lui mereu rafinată. Ceva din el era ireal. Inima ei știa. Simțea. Dar nu vroia ca el să afle. De fapt, nu vroia nici ea să afle. Mohamad se așeză pe piatra aceea albă și singuratică de lângă lac și își așeză fruntea în palmă. Acolo, era locul lor secret departe de lumea dezlănțuită. Acolo, stelele păreau infinite. Împânzeau cerul și-l transformau în dantelă. Ea stătea pe pătură, puțin mai departe. Încerca să îl contureze cu degetul în aer...așa cum stătea acolo. Mohamad oftă și se întoarse brusc. Se ridică și venind repede o privi direct în ochi. Privirea lui sclipea. Era privirea unui bărbat care nu știa ce să mai spună. Nu știa cum. Avea sufletul poticnit undeva. Dispera. O apucă de încheietură și întrebă încă o dată:
- De ce? De ce nu mă poți iubi? Este religia mea?Faptul că nu sunt creștin? O să înnebunesc! Crede-mă! Spune-mi! Vreau să știu!
Ea nu răspunse. Ce să îi spună? Că îl iubea ca o nebună? Că ar fi lăsat toată lumea pentru el numai să îl știe fericit și zâmbind? Doar că nu putea? El aparținea altei femei. Ea aparținea altui bărbat.
- Mohamad! Nu poți să mă iubești! Aparțin altor lumi, altei religii, altei culturi! Tu aparții altei femei! Eu altui bărbat! Sunt interzisă!
- Pe naiba! Pe naiba aparții altui bărbat! Poți aparține a tot ce vrei, dar nu altui bărbat! Nu mai spune asta! Niciodată!
Ea ridică ochii. Nu îl văzuse și nu îl auzise niciodată nervos. Supărat. Ochii lui sclipeau. A furie, disperare, tristețe și iubire. Părea un leu îmblânzit care își păstra toată puterea doar pentru a iubi. Strânse din pumn și țipă înfundat:
- Laaaa (nu)!La! LA!Tu ești în mine! Auzi? Ești în mine cu mult înainte de a te naște! Te cunosc pe de rost! Îți cunosc toate liniile fără să te fi văzut! Îți cunosc buzele cum se strâng în colțul gurii când ești tristă și vrei să plângi! Te cunosc cum iubești, cum visezi, cum râzi! Te vreau! Ești a mea! Te iubesc! Ca un nebun! Sunt al tău! Al nimănui nu sunt cum sunt al tău!
- Ești! Al viitoarei tale soții! Al celei cu care familia ta vrea să te căsătorești! Ești al acestor nisipuri, Mohamed!
- Nu le vreau! Le poate lua furtuna! Pe toate! Dacă tu nu ești, nu vreau nimic! Nu mă căsătoresc! Doar cu tine! Mă auzi? O să mă însor cu tine și fugim în lume! Oriunde! Numai să fiu cu tine!
- Mohamad! Nu fii nebun! Sunt doar o femeie! O altă femeie! Ai să mă uiți! Cum să faci asta familiei tale???
- Tu ești familia mea!!! TU! Ești și vei fi etern femeia mea! Mă auzi? O să mă otrăvesc în noaptea nunții dacă vei pleca! Nu voi fi a nimănui, decât al tău!
Ea îl privi. Ochii lui sclipeau a adevăr. A sare. A lună. A nisip. A noapte. A zi. A viață! Îl cunoștea. Îl simțea. Mohamad era sub pielea ei. În carne. În sânge. O învăluia și o alcătuia. Își apropie gura de el. Fața. Închise ochii. Inspiră adânc. Își puse mâna după gâtul lui și lăsă lacrimile să curgă. Spuse încet:
- Prost mai ești Mohamad! Eu te iubesc până în suflet! Te inspir și apoi nu mai expir. De teamă. Să nu dispari. Tu nu vezi? Ce are religia cu iubirea, Mohamad? Iubirea nu are religie, culoare sau vârstă. Doar gust. A mea are gustul sufletului tău. Tu ești religia mea! Ești viața mea! Aerul care îl respir și care mă înconjoară! Doar că noi, ne suntem interziși! Dacă vrei, ia-mă! Sunt a ta, oricum! Pot să și mor pentru iubirea asta! Mie îmi e teamă pentru tine, Mohamad! Pentru tine! Nu înțelegi???
- Doamne!!! Ai să mă omori! Ai să mă omori!
O apucă cu gingășie și sălbăticie și o trase lângă el. Capul ei era pe spate, peste brațul lui. O privi în ochi și îi dădu șuvița la o parte.
- Luna...luna mea! Viața mea! În ochii ăia e fântâna în care inima mea coboară și stă în genunchi! În tine vreau eu să trăiesc și să mor! Nebuno!
***
Zilele trec. Luna răsare și apune peste dunele din Egyptul de Sus. Inima mea la fel, iar Mohamad e tot acolo. În mine. Adânc. Ca viața. Ca iubirea noastră pe care într-un final, nimic nu o poate ucide. Nici moartea. Mai ales ea.

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire


Poate că uneori, cuvintele mele par a fi răni deschise din care mă scurg chiar eu, dar nu e așa. Spuneam azi cuiva, că sufletul meu e la scenă deschisă mereu, dar mi-am asumat asta scrisului pe care îl întind de la suflet pe suflete. Nefardat. Nearanjat. Așa, curgător. Unoeir lacrimă, alteori surâs, uneori zbatere, alteori încremenire. Dar în toate, eu. Spuneam tot azi unei prietene dragi că uneori, este doar zbatere de aripi sub suflet, în suflet, transformată în cuvinte. Uneori cuvintele îmi zboară lin. Alteori, se scufundă în ele. Își închid aripile pe dinăuntru. Vă întrebați de ce. Pentru că am în mine un om. Un bărbat. Un suflet. Pe care îl port ca pe o comoară. În toate zilele mele. În toate faptele mele. În toate gândurile mele. E al meu. Numai al meu. Așa cum a fost el de când m-am născut. Nu e ușor să ai un om în suflet să știți. Ești responsabil de fiecare trăire a ta. De fiecare cădere. De fiecare moarte în tine. Și trebuie să știi! Să înveți! Când iubești ești dator să învii de fiecare dată! E o datorie a iubirii. Să nu moară! Cât timp tu trăiești, iubirea ta și el nu vor muri! Și te ridici. Ca un atlas. Ca un invincibil. Și îți scuturi de pe suflet toată neputința. Toată condiționarea. Toate revoltele, durerile, nerăspunsurile. Și ierți. În primul rând pe tine. Și te împaci. În primul rând cu tine. Apoi trăiești frumos! Pentru că iubind promiți să trăiești frumos în tot ce faci și ești! E ca o promisiune pe care nu ți-a cerut-o nimeni, dar pe care vrei să o împlinești. Poate că uneori, cuvintele mele par a fi răni deschise din care mă scurg chiar eu, dar nu e așa. Sunt cuvinte care uneori își închid aripile înăuntru să pot eu zbura, zâmbi și trăi frumos. Pentru el! Pentru iubirea noastră! Pentru firesc.
( © Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina)

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina


"Nu am pretins niciodată că ştiu totul despre iubire. Dimpotrivă, aș spune. Sunt omul care ştie cel mai puţin despre ea. Dar cred în ea. Şi cred în faptul că ea ne schimbă din clipa în care ne-a atins." - WebCultura, Ramona Sandrina
Recitind și revizuindu-mi viața, am ajuns la concluzia că nu știu nici cât am știut despre iubire, despre oameni, despre responsabilitate, decizii, inimă, suflet. Cred că sunt ultima naivă a a cestui secol care dă mereu șanse, care se încăpățânează să creadă în oameni și iubire, în loialitate, fidelitate, respect reciproc și care chiar dacă sângerează a moarte de fiecare dată știind că toți și totul îi demonstrează contrariul...preferă să moară, decât să îți piardă speranța! Cumva, în adâncul meu, cred că atunci când îmi voi pierde încrederea în oameni, viață și iubire, voi muri! Nu în cuvinte cum o fac mereu. Nu în mine, cum obișnuiesc mai tot timpul. Nu în texte sau cărți pe care le scriu ca să pot lăsa lupii din mine să își urle netrăirile, neînmplinirile și neiubirile. Ci pe bune. Voi muri în carne și oase, pentru totdeauna. Cumva, sunt ultima naivă care chiar crede că iubirea trebuie să le treacă pe toate, să lupte, să nu cedeze, să continue mereu să te surprindă și să rămână! În special asta! Să rămână! Să nu te rănească! Să nu te pună la colț! Să nu te țină în umbră! Să nu te mintă! Sigur, suntem oameni și chiar dacă iubim, le vom face uneori pe toate, dar asta nu trebuie să fie mersul iubirii ci înspre ea, înspre împlinirea ei. Am pus capăt de multe ori multor lucruri sau relații care nu au fost ce trebuiau să fie, deoarece este mai bine să tai direct fără anestezie ceea ce este deja infectat, dar niciodată nu m-a durut sufletul mai mult ca acum. Și nu din orgoliu. Nu din mândrie. Nu există așa ceva când iubești. Din iubire! Mă doare din prea multă iubire! Să oblojești cu tine pe altul, să îți smulgi ție aripile ca el să poată zbura frumos, să sângerezi doar ca să faci transfuzie de viață în altă viață. Asta e iubirea mea. Asta va fi mereu. Pentru că a fost dintotdeauna în mine. Este și va rămâne mereu marea dragoste a vieții mele. Iubitul meu cu cel mai frumos zâmbet, cu privirea cea mai caldă și adâncă, pasional, cu suflet frumos ca Dumnezeu. Casa mea. Chiar și când el nu e lângă mine. Nu îl pot descrie, cum săraci îmi vor fi țipetele, lacrimile, pasiunea, dorul sau frumusețea din cuvinte când îl voi scrie, dar o voi face. Să nu mor. Să nu moară. Să nu las această iubire să se stingă nici o clipă. Atâta timp cât eu o voi scrie, ea va fi invincibilă și nemuritoare. Iar eu, etern a lui și a noastră! Doar deșertul din mine urlă a depărtare, furtuni și dor. Dar se va liniști uneori. Când mă va arde cu soare și secetă. Sau cu frigul nopților. În mine s-a născut un deșert unde dervișii nu dansează a fericire ci urlă la lună și la piramide cu sufletul sângerând a moarte. A viață. A prea multă iubire!
(© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina )

marți, 9 mai 2017

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire, Ramona Sandrina




Bărbatul era înalt, îmbrăcat lejer, cu o geantă sport aruncată peste umăr și un zâmbet larg, deschis, curios și tânăr. Se opri în fața cafenelei unde stabiliseră la telefon să se întâlnească. Trase aer adânc în piept și intră. Ca jurnalist, luase multe interviuri, dar niciodată nu se simțise atât de emoționat. Peste tot în cafenea se simțea prezența ei. Parfumul cărților ei. Al fotografiilor. Al vieții ei. Îi citise cărțile de nenumărate ori. Oarecum, crescuse cu ele. Acum, le putea vedea pe niște rafturi scorojite de timp, dar captivante, într-un local unde mireasma cafelei se amesteca perfect cu mirosul cărților și sunetul unui patefon. Se opri în fața unei fotografii mari. Rămase așa. Privind. De el, se apropie încet, un bărbat înalt, creol, cu păr ondulat și grizonat, îmbrăcat într-un costum elegant. Părea scos dintr-o revistă a bunului gust, al timpurilor care le mai regăseai doar pe ici, pe colo, ca semn că nimic din ce e frumos nu moare. Nu mai era tânăr, dar avea un farmec aparte. Acela al bărbaților născuți pe acele tărâmuri mistice, unde se spune că a început nu doar civilizația ci și viața. Punctul zero al omenirii. Viața i se așezase frumos peste chip. Se opri în spatele lui și punându-și mâna pe umărul său, spuse cu o voce caldă:

- Soția mea! Are acest dar! Să te captiveze și să te facă să te pierzi în ochii ei ca într-o lume pe care îți este imposibil să o redai. Sunt curios cum veți găsi dumneavoastră culorile pentru a reda una dintre minunile lumii. Lumea mea. Și a celor care au iubit-o și o iubesc!

Tânărul jurnalist se întoarse către interlocutor. Tresări. Nu se aștepta la o astfel de apariție. Ceva în el se cutremură. Nu putea explica acel sentiment puternic care parcă îl electriza. Bărbatul acela, trecea prin el cu privirea.

Mohamad  privi zâmbind înspre interlocutor. Închise ochii, strânse din buze ca și cum ar fi vrut ca ea să știe că el se plimba adânc în sufletul ei. Căuta, aduna, citea, iubea, sfințea. Ea știa. Își duse mâna la piept și inspiră adânc. Își așeză mâinile pe umerii lui puternici pe care se sprijinise de atâtea ori, pe care își așezase grijile și tristețile știind că totul va fi bine; se aplecă peste creștetul lui și își afundă chipul în părul lui ondulat, sărutându-l. Inspiră adânc și zâmbi. Amândoi zâmbeau. Fiecare în colțul lui de lume, dar mai aproape decât oricine. Strânseră palma ca și cum s-ar fi ținut de mână. El duse la buze o eșarfă și spuse:

- Să vă spun ceva despre soția mea? Zâmbi. Aveți timp? Deoarece despre soția mea nu se pot spune lucruri! Despre bbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbbsoția mea se poate doar povesti. Soția mea este o poveste. O poveste frumoasă. Așa, cam cât o viață. A mea. Și cred eu a multor oameni care au cunoscut-o, pe care i-a atins, pe care i-a scris, pe care i-a dat mai departe și pe care i-a iubit. Soția mea nu știe urî. Ea doar iubește! Soția mea habibi...topește. (Nassif se lăsă pe spate în balansoar și inspiră adânc. Ca și cum ar fi vrut să o respire. Să o închidă în el. În casa ei.). Soția mea, are un dar special. Este făcută din soare. Radiază, încălzește, strălucește, topește. Soția mea, mă topește ca pe o bucată de plastilină. Nu îi pot refuza nimic. Nimic! Mă poate certa, mă poate refuza, poate să mă întristeze, să spună și să facă orice...eu aș mânca Sunt înnebunit după soția din palma ei ca un copil cuminte numai dacă mă strigă pe nume și îmi zâmbește. Sunt înnebunit după soția mea.

marți, 14 iunie 2016

De vorba cu Egyptul, Talking to Egypt

Beduin Woman

Siwa Man

Nubian Girls


Kids from Aswan

Old singer from Upper Egypt

Old woman beduin

 Nile Valley

 Nile on Cairo



 
 Sinai Mountain


 Nile Valley


(Sursa fotografiilor: Pinterest - folosite in scop exemplificativ)


Niciodata sa nu condamni un popor pana nu ii mananci painea, pana nu ii gusti lacrimile si nu ii citesti istoria. Pana nu ii simti vantul, pana nu gusti apa si asprimea vietii. Iar unora, pana nu le simti furtunile, nisipul umplandu-ti ochii, narile si scartaindu-ti in gura pana in suflet. Asa, poti trage in suflet un popor...inspirandu-l cu tot ce inseamna el: bun si rau, sarac si bogat, frumos. Popor urat nu exista. In toate popoarele este o bucata de Dumnezeire! Trebuie doar sa stii sa o gasesti. Pe Dumnezeu nu il gasim in culoarea pielii, nici in straie, nici macar in religia unui popor. Pe Dumnezeu il gasim in sufletul si credinta unui popor! In bunatatea lui. Iar Dumnezeu este in tot si toate.


Sa nu condamni un om daca nu il cunosti numai dupa cum arata si dupa cum e imbracat! Inima unui popor si a unui om o poti cunoaste doar la schimb cu a ta. Aprofundand si daruind incredere, poti invata adevarul nefardat despre tot si toate! Nimic din ce e mai valoros nu se gaseste la suprafata, decat in adancimea sufletului! Apa cea mai rece o gasim in fantani, iar puritatea in suflete!


Sa nu condamni un om daca nu il cunosti numai dupa cum arata si dupa cum e imbracat! Inima unui popor si a unui om o poti cunoaste doar la schimb cu a ta. Aprofundand si daruind incredere, poti invata adevarul nefardat despre tot si toate! Nimic din ce e mai valoros nu se gaseste la suprafata, decat in adancimea sufletului! Apa cea mai rece o gasim in fantani, iar puritatea in suflete!


***


(Fotografiile sunt exemplificative, de pe net. Nu voi folosi fotografiile personale din carte, deoarece doresc sa fie o surpriza :). Fotografiile reprezinta: femeie beduin din Sinai, barbat Siwa, fete Nubian, portrete de copii si varstnici, peissaje cu valea Nilului, platoul Giza, Valea Regilor si Muntele Sinai!


De vorba cu Egyptul, Talking to Egypt, Ramona-Sandrina )