miercuri, 10 mai 2017

© Moartea ar trebui să se teamă de iubire


Poate că uneori, cuvintele mele par a fi răni deschise din care mă scurg chiar eu, dar nu e așa. Spuneam azi cuiva, că sufletul meu e la scenă deschisă mereu, dar mi-am asumat asta scrisului pe care îl întind de la suflet pe suflete. Nefardat. Nearanjat. Așa, curgător. Unoeir lacrimă, alteori surâs, uneori zbatere, alteori încremenire. Dar în toate, eu. Spuneam tot azi unei prietene dragi că uneori, este doar zbatere de aripi sub suflet, în suflet, transformată în cuvinte. Uneori cuvintele îmi zboară lin. Alteori, se scufundă în ele. Își închid aripile pe dinăuntru. Vă întrebați de ce. Pentru că am în mine un om. Un bărbat. Un suflet. Pe care îl port ca pe o comoară. În toate zilele mele. În toate faptele mele. În toate gândurile mele. E al meu. Numai al meu. Așa cum a fost el de când m-am născut. Nu e ușor să ai un om în suflet să știți. Ești responsabil de fiecare trăire a ta. De fiecare cădere. De fiecare moarte în tine. Și trebuie să știi! Să înveți! Când iubești ești dator să învii de fiecare dată! E o datorie a iubirii. Să nu moară! Cât timp tu trăiești, iubirea ta și el nu vor muri! Și te ridici. Ca un atlas. Ca un invincibil. Și îți scuturi de pe suflet toată neputința. Toată condiționarea. Toate revoltele, durerile, nerăspunsurile. Și ierți. În primul rând pe tine. Și te împaci. În primul rând cu tine. Apoi trăiești frumos! Pentru că iubind promiți să trăiești frumos în tot ce faci și ești! E ca o promisiune pe care nu ți-a cerut-o nimeni, dar pe care vrei să o împlinești. Poate că uneori, cuvintele mele par a fi răni deschise din care mă scurg chiar eu, dar nu e așa. Sunt cuvinte care uneori își închid aripile înăuntru să pot eu zbura, zâmbi și trăi frumos. Pentru el! Pentru iubirea noastră! Pentru firesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu